Mai multe voci din rândul cadrelor didactice şi-au exprimat indignarea vizavi de Victor Pancu, liderul sindical de la LPS Suceava, pe care-l acuză că a gestionat problema restanţelor financiare cuvenite profesorilor cu maximă indiferenţă. Mai exact, în timp ce în alte şcoli din municipiu liderii de sindicat au făcut demersurile necesare pentru acordarea unor sporuri şi drepturi câştigate în instanţă, Victor Pancu s-a făcut că plouă.

Oamenii care cunosc situaţia de la LPS Suceava spun că Pancu nu este decât o unealtă în mâna lui Dumitru Bernicu, directorul liceului, care pentru mici favoruri pe care i le acordă periodic, îl ţine legat în lesă.

De aici şi lipsa de implicare a lui Victor Pancu în ceea ce înseamnă muncă sindicală şi obţinerea unor drepturi.

Profesorilor le este însă teamă să vorbească mai mult despre acest subiect. Motivul este legat de frica reacţiei lui Dumitru Bernicu, un individ uns cu toate alifiile şi care a reuşit să reziste în funcţie chiar şi în situaţii critice pentru el, când adversar i-a fost prefectul de Suceava de acum câţiva ani, Orest Onofrei.

LPS Suceava este un fel de stat în stat, cu bani primiţi şi cheltuiţi după bunul plac de o mână de oameni. Nimic nu se face însă fără ştirea lui Dumitru Bernicu, fără a mai pune la calcul şi transferurile dubioase ale unor sportivi la diferite cluburi din ţară, fără ca LPS Suceava să beneficieze de mari avantaje.

Un control la acest liceu cred că ar scoate la iveală un întreg sistem mafiot. Important este ca cineva să şi vrea să facă lumină cu ceea ce se petrece la LPS Suceava.

Bun pentru că se modernizează ceva, prost deoarece voi fi nevoit să înot prin noroi. Nu e un subiect de plâns, pentru că, vorba aia, fără sacrificii nu se poate.

Mai grav este un alt aspect. Strada duce spre Liceul cu Program Sportiv, iar de aproape o săptămână accesul maşinilor mici este posibil doar dimineaţa şi la ceas de seară, când muncitorii îşi termină treaba. În schimb, maşinile de tonaj mare nu au nici o şansă de a ajunge la destinaţie. Şi mă refer aici la buncărele de gunoi din preajma Liceului cu Program Sportiv Suceava, dar şi la locuinţele aflate în acea zonă.

Gunoiul nu a mai fost ridicat de acolo de aproape o săptămână, aşa încât acum zona arată ca una dintr-o ţară subdezvoltată.

Ar mai fi şi o altă problemă, mai gravă chiar decât cea a gunoiului neridicat. În cazul unui nedorit incendiu, pe unde ajung maşinile pompierilor.

Soluţie există, numai că până acum nimeni nu pare să se fi gândit la ea. Un drum de acces poate fi deschis prin curtea Liceului cu Program Sportiv, numai că în poarta acestuia „zac” de luni bune două autovehicule, care blochează orice intenţie de trafic rutier.

Chiar aşa de greu o fi fost ca acest mic amănunt să fi fost rezolvat înainte de începerea lucrărilor? Asta nu mă face decât să consider că inconştienţa este la ea acasă prin Primăria Suceava. Revin şi mă întreb retoric: Cine răspundea pentru că la acele blocuri nu puteau ajunge ambulanţa sau pompierii?

În Bucureşti şi-a deschis un club de karate, numit Sagitarius, dar în timpul liber preferă să escaladeze înălţimile. Adrian Popovici, profesor de istorie şi coleg al meu în presa suceveană, a reuşit să discute cu el despre ultima aventură. Una de 13.000 de km, încununată cu atingerea Vârfului Elbrus, din Caucaz.

În anul 2009, a demartat un amplu proiect de alpinism, intitulat “Şapte Magnifici”, care presupune cucerirea a şapte vârfuri montane : Mont Blanc, Elbrus, Mc Kinley, Nuptse, Lhotse, Everest şi râvnitul K2.
Anul trecut, Ovidiu a cucerit vârful Mont Blanc (4.810m), în urma unei ascensiuni de iarnă, care este considerată mult mai dificilă decât una de vară. El a ales această variantă, pentru a se pregăti pentru munţii extrem de greu de escaladat din Himalaya, care fac parte din proiectul lui. Echipa pe care a condus-o i-a mai cuprins pe Cristian Raţă şi Nicoleta Luca.

Anul acesta, pe 10 ianuarie, deci tot într-o ascensiune de iarnă, Ovidiu a ajuns pe al doilea Magnific din cei şapte : vârful Elbrus (5.642m) din Munţii Caucaz. Nu a fost însă o ascensiune obişnuită. Ovidiu a planificat o expediţie prin 15 ţări din Europa, care a atins Cercul Polar de Nord şi care a avut ca destinaţie finală Caucazul. Traseul a fost: Bucureşti-Viena-Graz-Salzburg-Munchen-Stuttgart-Strassbourg-Luxembourg-Bruxelles-Rotterdam-Amsterdam-Hamburg-Coppenhaga-Oslo-Stockholm-Rovaniemi-Helsinki-Sankt Petersburg-Moscova-Elbrus-Odessa-Suceava. Echipa a fost formată din suceveanul Cristian Raţă, alături de care Ovidiu a escaladat Elbrusul, Daniela Popa, arhitect din Bucureşti şi Dana Vlăscianu, fotomodel. Expediţia în sine a a fost o adevarată aventură, cei patru folosind în cea mai mare parte echipamentul montan pentru a pregăti hrana şi a dormi. Singurele zile în care au apelat la cazare au fost cele cinci în care băieţii au escaladat Elbrusul iar fetele i-au aşteptat în staţiunea Azău din Rusia.

Nci ascensiunea muntelui nu a fost lipsită de peripeţii, la întoarcere, chiar înainte de a ajunge la ultima tabără, Cristian Raţă a căzut într-o crevasă, dar evenimentul s-a finalizat cu bine, cei doi fiind legaţi între ei cu o coardă de alpinism.
„Timp de o lună, am parcurs mai bine de 12.000 de km. Patru oameni într-o maşină de 20 de ani (notă – autorul acestui material a mers în repetate rânduri cu această maşină acum zece ani). Scuze, nu maşina ci legenda. Am dormit la cort în păduri şi am mâncat conserve încălzite la „primus” în zăpadă. Asta poate suna dur, dar a fost o parte în această expediţie care ne va face pe toţi să devenim nostalgici de fiecare dată când deschidem un pateu. Am surprins atmosfera de sărbători cu luminile şi veselia ţărilor din Europa de Vest, cu magia liniştitoare a celor din Nord şi grandoarea Marii Rusii. Crăciunul calendaristic ne-a prins la Amsterdam, iar Revelionul la Sankt Petersburg dar, în realitate, pentru fiecare dintre noi a fost un Crăciun şi un Revelion în câte o zi din cele 30 ale expediţiei. De fiecare dată altul. Nu apucam să fim vrajiţi de atmosfera dintr-un loc, pentru că alte lumini şi altă muzică ne invadau simţurile. Am atins Cercul Polar în oraselul Rovaniemi (Finlanda, n.a.), sediul „oficial” al lui Moş Crăciun, şi am călătorit cu gândul pe urmele exploratorilor care au ajuns prima dată la Polul Nord când am urcat la bordul navei Fram de la muzeul din Oslo. Am făcut o incursiune tehnologică în trecut şi am văzut replica legendei în care am călătorit expusă la fascinantul muzeu BMW din Munchen. Am gustat din dulciurile Sacher şi am completat meniul de conserve la restaurantul Grinzig din Viena, am sărbătorit cu vin Chardonay în Salzburg şi am încheiat toastând cu vodka alături de echipa Salvamontului din Caucaz. Apoi a urmat Elbrusul, rece, brutal, maiestuos, magnific. Fiecare secundă din aceste treizeci de zile a fost nouă.Cred ca asta este esenţa aventurii”, a mărturisit Ovidiu Jelea.

El i-a povestit lui Adrian Popovici şi ce necesită o astfel de aventură: „E vorba de multă documentare şi pregatire, dar anul acesta pot spune că au fost două victorii, una obţinută atunci cand ne-am întors cu bine din expediţie şi prima, care pentru mine este la fel de importantă şi pe care am obţinut-o la Bucureşti, înainte de plecare şi care a constat în formarea echipei.
De data aceasta nu am fost singur, iar acest lucru a contribuit fantastic la succesul expediţiei. Am avut alături cei mai puternici parteneri pe fiecare segment. BMW Automobile Bavaria- reprezentant Ruxandra Gurăroşie – a pregatit legenda pentru expediţie. Bridgestone Romania-reprezentant Alin Vincze – a încălţat legenda cu anvelopele care au făcut faţă cu brio celor mai grele condiţii de iarnă, inclusiv drumurilor „bombardate” din Estul Europei. Nikon – reprezentant Vera Ularu- ne-a pus la dispoziţie cel mai performant echipament foto, care a permis realizarea fotografiilor ce vor sta la baza expoziţiilor organizate după expediţie. Magazinul Himalaya -reprezentat de exploratorul David Neacşu – a pus la dispoziţie echipamentul de alpinism fără de care ascensiunea ar fi fost imposibilă. Mandy Company – reprezentant Anamaria Velicu – ne-a hranit timp de treizeci de zile, conservele lor fiind şi moneda de plată a „şpăgii” pentru miliţia rusă în ultimele zile. Redis Nutritie – reprezentant Cristian Dulgheru, partener de la început al proiectului, a pus la dispoziţie suplimentele nutritive care au stat la baza pregătirii de expediţie şi principalul furnizor de energie în ascensiune. Regata Print-reprezentant Bogdan Ciurdia- a asigurat suportul publicitar al expediţiei. Roof Rack Land – reprezentant Cristian Gheorghiu – a echipat maşina cu sistemul de portbagaj suplimentar. Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti -reprezentanţi Radu Anghel Vasilescu şi Tita Vasile – pun la dispoziţie logistica şi spaţiul necesar organizării expoziţiilor foto şi conferintelor de dupa expeditie. Colantare!
Aceasta este echipa mea,o echipa destinata succesului. Iar aceasta victorie este a întregii echipe”.

Ovidiu Jelea a explicat şi care-i sunt planurile de viitor: “Iau globul pământesc, o cafea şi o cariocă. Fac un punct pe glob acolo unde sunt şi altul unde vreau să merg. Dacă destinaţia este în vest, excursia va porni spre est. Cea mai rapidă cale şi cea mai uşoară sunt excluse. Avionul este exclus. Aventura şi explorarea de locuri în care nu am fost sunt criteriile esenţiale. Urmează, conform proiectului, Mc Kinley, în Alaska. Ca de fiecare dată, o voi lua pe cealaltă parte. Voi traversa Europa cu legenda, apoi o voi îmbarca pe un bac pentru a traversa Atlanticul, voi strabate de la est la nord-vest America, apoi voi goni pe nesfârşitele întinderi albe ale autostrăzii din Alaska spre Mc Kinley. Pentru că avionul este exclus, voi trage timp de o săptămână o sanie cu echipament prin sălbăticia pădurilor din Alaska spre poalele muntelui Mc Kinley, pe care îl voi escalada iarna. Va fi o premieră românească, Mc Kinley fiind unul din cei mai dificili munţi de escaladat pe timp de iarnă. Cele mai scăzute temperaturi, cele mai mari diferenţe de temperatură, cea mai instabilă vreme, cea mai lungă distanţă de urcat de la bază până la vârf, mai mare ca a Everestului (5.500 m faţă de 3.700 m). Voi pleca pe 28 noiembrie 2010, iar pe 1 februarie 2011 voi fi în faţa globului pământesc cu o cafea într-o mână şi o cariocă în cealaltă.”