Pe Ouşoru, la început de an

Chiar dacă nu are decât 1.639 de metri altitudine, Vârful Ouşoru, acel munte semeţ care se ridică în apropiere de Vatra Dornei, nu se lasă uşor cucerit.

Am purces spre el în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, într-un moment când mulţi, foarte mulţi turişti veniţi la Vatra Dornei, încă îşi lingeau rănile nopţii care tocmai îi trimisese direct în anul de graţie 2014.

Şi aşa cum mă aşteptam, pe tot traseul am fost un solitar. În afara câtorva păsări şi a doi cocoşi de munte, aproape nimic altceva nu mi-a perturbat drumul. Imaginile însă au compensat din plin efortul, iar dacă ar fi să o iau de la capăt nu aş ezita să-mi încalţ ghetele şi să pornesc din nou la drum.

Am plecat din Vatra Dornei într-o discreţie totală. Doar câteva persoane mai în vârstă care ieşeau de la slujba de Sf. Vasile au reprezentat singurele întâlniri ale acelei dimineţi. Ceaţa era mai peste tot, dar după ce am urcat primul deal serios am avut surpriza să văd soarele.

Eram doar noi doi, pădurea şi zăpada. O mare de lapte ceţoasă se întindea pe valea Dornelor, în timp ce el, muntele, mi se deschidea privirii în toată splendoarea.

Împreună cu gândurile mele şi cu Ouşoru, când ascuns de pădurea deasă, când făcându-mi cu ochiul de pe vreo creastă am înaintat pas cu pas până am ajuns la baza muntelui. Traseul pleca de lângă o stână părăsită pe vreme de iarnă şi continua prin zăpada care îţi ajungea uneori şi până la genunchi.

Spre norocul meu, cineva fusese pe acelaşi traseu cu câteva zile mai devreme şi urmele lăsate m-au ajutat să ajung mai curând pe Ouşoru.

În vârf sufla un vânt destul de rece, aşa că sesiunea de fotografii nu a durat decât vreo 5 minute. Valea era toată la picioarele muntelui, iar ceva mai în spate munţii Rodnei se ridicau trufaşi amintind că acolo sunt peste 2200 de metri.

Presat şi de faptul că se făcuse deja ora 15.00 şi nu doream să mă prindă noaptea prin pădure, am plecat înapoi spre Vatra Dornei, nu înainte de a mulţumi muntelui că m-a protejat.

După o oră şi jumătate de mers susţinut, am făcut o pauză pentru a admira pentru ultima dată întâiul vârf, sper să nu fie şi ultimul, pe care am urcat în 2014. Lumina roşie a apusului făcea şi mai semeţ Ouşoru, dar nici acum nu am avut prea mult timp de pierdut.

Am continuat traseul, iar la un moment dat am auzit un zgomot de motor. Era un ATV care urca dealul. Semn că oraşul era la numai câteva sute de metri. Au mai trecut câteva minute, iar luminile oraşului mi-au confirmat deja ceea ce ştiam: primul traseu montan din 2014 se încheiase.

Mulţumiri pentru „suportul tehnic” răcitului Ciprian, un prieten care urmează să plece împreună cu Cornel şi Dorin pe culmile Anzilor, în America de Sud.