Am stat două zile în acest oraş belgian, insuficient ca să-mi formez o opinie foarte clară. În puţinul timp petrecut acolo pot spune că nu am fost impresionat până peste cap de ceea ce oferă Bruxelles-ul.

Evident, parcurile şi spaţiile verzi ale oraşului sunt bine puse la punct, ca în orice urbe occidentală. Chiar dacă sunt vecini cu francezii, maeştrii ai grădinăritului, belgienii nu mi s-au părut a excela în acest domeniu. Imaginile sunt de toamnă-iarnă, din decembrie mai exact, dar chiar şi aşa se putea observa ceea ce a fost peste vară prin parcuri.

În timp, au apărut o multitudine de muzee, un debuşeu pentru cei care vizitează oraşul şi doresc să-şi ocupe timpul altfel decât cutreierând magazinele care vând ciocolată sau berăriile.

La aceste ultime două capitole, trebuie să recunosc că la Bruxelles e raiul pe pământ. Ciocolata belgiană este recunoscută în toată lumea, iar maeştrii cofetari din Bruxelles se întrec între ei pentru a oferi cele mai gustoase produse. Pentru oraşul de unde se dă ora exactă în Uniunea Europeană este o bilă albă.

O vizită în Bruxelles trebuie condimentată şi cu ieşire la o berărie, iar cea mai celebră este, fără doar şi poate, Delirium. Se spune că aici ar fi vreo 1.000 de sortimente de bere, unii afirmă că chiar 2.000. Pentru a le proba pe toate trebuie să-ţi petreci ceva timp prin Bruxelles. Oricum, dacă intri în Delirium poţi gusta din beri cu gust pe care nici nu le-ai gândit, de la cireşe şi vişine, până la beri mănăstireşti cu tot atâtea grade cât vinul.

Un alt punct de atracţie către care fug toţi turiştii este „pişorcosul”, sau „mannenken pis”. O dezamăgire cruntă atât pentru mine, cât şi pentru toţi cei care au ţinut neapărat să-l vadă.

În ciuda câtorva tradiţii care au individualizat Bruxelles-ul de-a lungul timpului, viaţa oraşului mi se pare că gravitează în jurul Parlamentului European. Din datele pe care le-am obţinut, activitatea din această instituţie, dar şi din celelalte care se ocupă cu gestionarea „Europei unite”, angrenează în jur de 4.000 de persoane. Un număr semnificativ de oameni, fiecare cu propria cultură şi propriile obiceiuri, dar care fac din Bruxelles un oraş destul de scump.

Pe lângă acest conglomerat extrem de divers au prosperat hotelurile şi restaurantele, iar încercarea de a găsi un loc liber poate deveni o adevărată aventură. Iar preţurile sunt pe măsură. Ca să vă daţi seama, am să vă spun că am fost cazat undeva într-o zonă plină de negri, iar camera de hotel pentru două persoane costa 150 de euro. Şi cică era o cameră ieftină. Condiţiile erau undeva între 2 şi 3 stele, asta ca să nu vă închipuiţi că stăteam în lux. Iar faţă de primăvara anului trecut preţurile au crescut cu vreo 40%.

Pe lângă vechile clădiri ale oraşului au apărut şi coloşi din sticlă şi beton din care se guvernează Europa. Trebuie să recunosc că sunt armonizate între ele, dar repet, aproape totul se bazează pe Uniunea Europeană.

Şi încă un amănunt pe care trebuie să-l luaţi în considerare dacă mergeţi la Bruxelles: vântul. Mie mi-a creat un disconfort serios.

Zilele trecute, pe valea Bistriţei, crestele munţilor erau învăluite parţial în ceaţă, iar arborii păstrau albul din poveşti. Ceva mai jos, la poale, peisajul era cu totul altul. Iarna parcă dispăruse prin farmec şi primăvara îi luase locul.

Un decor superb şi o imagine de National Geographic.  Iar dacă cineva vrea să-şi petreacă vacanţa într-o asemenea zonă, Dorna Arini – Zugreni,  nu va regreta nimic.

Nu au putut aduce şi tehnologia şi mentalitatea de astăzi, iar diferenţele se văd cu ochiul liber. Pe lângă autostrăzi şi nivel de trai, polonezii ne sunt superiori şi în privinţa turismului. Iar ca o comparaţie am să vorbesc despre două obiective turistice. Mai exat, două mine de sare, cea de la Cacica şi cea de la Wieliczka, din apropiere de Cracovia.

Dacă la Cacica ai parte de a o adevărată aventură pentru a coborî în subteran, cu scări de lemn alunecoase şi periculoase, la care se mai adaugă şi un miros insuportabil de motorină, mina poloneză este un adevărat model din toate punctele de vedere.

Încă de la intrare totul este foarte bine organizat. Se intră doar în grupuri organizate, nu după cum îl taie capul pe fiecare, iar fiecare persoană poate alege şi limba în care să i se vorbească despre mină.

Întregul traseu durează aproximativ două ore, iar ghidul îţi explică cum a evoluat mina în decursul celor câteva sute de ani de existenţă, perioadă în care minerii au săpat 300 de km de galerii (sper să fi reţinut corect).

Scene din munca minerilor sunt şlefuite în sare din loc în loc, fiecare scenă având propria istorie sau legendă.

Marea sală a minei, aflată undeva la 100 de metri sub pământ, are un farmec aparte. Aici atrage atenţia o sculptură în sare în relief reprezentând „Cina cea de taină”, dar şi spectacolul de muzică şi lumină pe care cei care administrează mina l-au pregătit grupurilor de turişti.

Pe tot traseul parcurs, turiştii au parte de două astfel de episoade. În afara celui din marea sală a minei, al doilea spectacol este într-o încăpere unde sarea şi apa se întrepătrund. Muzica lui Chopin face ca totul să fie sublim şi să visezi cu ochii deschişi.

Punctul cel mai de jos al minei este la 130 de metri adâncime, iar în zona respectivă este şi un altar unde se oficiază căsătorii.

Nu lipseşte nici o sală de conferinţe, dar şi un mic restaurant de tip împinge tava, unde poţi degusta şi specialităţi de mâncare poloneze, iar preţurile sunt de-a dreptul rezonabile. De exemplu, o „fasolka”, mâncare de fasole cu cârnaţi costă în jur de 10 zloţi, adică aproximativ 10 lei.

Şi ca o curiozitate, la sub 100 de metri sub pământ există şi semnal la telefonul mobil. Până la urmă, e şi asta o strategie de marketing pe care polonezii au pus-o la punct foarte bine.

Ieşirea din mină se face cu lifturi, trei la număr, iar plecarea se anunţă ca acum câteva secole, cu ajutorul unui clopot acţionat manual de oamenii care răspund de bunul mers al minei.

Dacă ajungeţi la Cracovia, nu rataţi o vizită la mina de la Wieliczka. O să aveţi ocazia să vedeţi ceva ce în România nu există şi nu va exista mult timp de acum încolo.

Cascada Duruitoarea nu se compară nici ca debit şi nici ca înălţime cu suratele ei de prin lume şi nici chiar din România, dar are un farmec aparte, care-i atrage pe turişti ca pe un magnet.

Aflată la o altitudine de peste 1.200 de metri, căderea de apă din munţii Ceahlău poate fi admirată în orice perioadă a anului. Traseul care duce din Staţiunea Durău spre Cascada Duruitoare nu este prea dificil şi poate fi parcurs chiar şi în condiţii de iarnă.

În mod normal, traseul se parcurge în două ore, cel puţin potrivit informaţiilor de pe tăbliţele indicatoare. Dacă ai şi un copil după tine mai adaugă în plus vreo jumătate de oră.

Traseul exclusiv prin pădure este dominat de rădăcinile coniferelor, unele dintre ele crescute de parcă natura a dorit să amenajeze trepte special pentru turişti.

În general, se merge pe o potecă bătătorită de mii şi mii de turişti, iar intervenţiile administraţiei Parcului Naţional Ceahlău sunt minime. Cu toate acestea, la intrare, fiecare turist trebuie să achite o taxă de 5 lei, iar copiii de 2 lei. Sincer să fiu nu prea ştiu pentru ce se achită această taxă, deoarece pe traseu nu prea am văzut locuri amenajate sau coşuri pentru aruncat gunoiul.

După cele câteva ore de mers prin pădure, Cascada Duruitoarea ţi se deschide încet-încet. Mai întâi i se vede partea inferioară, iar pe măsură ce avansezi priveliştea este de-a dreptul superbă. Pulverizată în cădere, apa care te loveşte îţi dă senzaţia de biciuire cu săgeţi de gheaţă. Chiar şi în mijlocul verii, apa venită din creierul munţilor este extrem de rece.

Minutele în care admiri priveliştea se scurg vijelios iar timpul pentru întoarcere a sosit. Traseul de întoarcere îţi solicită un pic genunchii la coborâre, dar per ansamblu nu omoară pe nimeni.

În Staţiunea Durău am mai zăbovit un pic după coborârea de pe munte. Ca prin toate staţiunile din România, pensiunile de patru stele se îmbină, într-un fel numai de noi înţeles, cu cele care odinioară reprezentau mândria epocii comuniste, iar acum au devenit ruine în adevăratul sens al cuvântului.

Despre preţuri de cazare sau masă nu vă pot spune prea multe pentru că nu am stat prea mult la Durău. Doar cât am venit, am parcat maşina şi am urcat pe munte. Poate cu o altă ocazie am să vă povestesc mai multe, eventual despre drumul până pe vârful Toaca şi până la cabana Dochia.

Pentru a vedea opera celui mai mare meşter, Natura, merită să vă rupeţi câteva ore din viaţă. Peisajul este năvalnic, aşa cum curge şi apa plecată din Lacu Roşu, iar stâncile care se înalţă şi la câteva sute de metri de nivelul şoselei îţi dau senzaţia că ai intrat într-un labirint.

Drumul pe şosea prin Cheile Bicazului nu este foarte lung, şi trebuie parcurs la pas pentru a vă putea bucura pe deplin de ceea ce ni s-a oferit în dar.

Trebuie să aveţi grijă la maşinile care pe timp de vară circulă destul de des, iar unii inconştienţi chiar şi cu oareşce viteză.

Fiecare stâncă, fiecare cădere de apă reprezintă tot atâtea motive pentru o fotografie de colecţie şi de care vă veţi bucura mai târziu.

Nu lipsesc de pe traseu chioşcurile cu tot soiul de produse, multe dintre ele kitchuri ordinare vândute cu preţuri exorbitante. Şi nu sunt puţin astfel de chioşcuri, aşa că dacă vreţi să vă faceţi cumpărături nu uitaţi de cumpătare.

Dacă nu ar fi ceilalţi turişti dornici şi ei să vadă acest peisaj unic, în Cheile Bicazului te-ai simţi stăpânul lumii.

O excursie în Cheile Bicazului poate fi completată cu un popas pe barajul de la Bicaz, unde mâna omului a unit doi munţi pentru a crea o acumulare în pântecul căreia se găsesc câteva milioane de mc de apă potabilă. 

Dacă ignori ceea ce se găseşti peste tot prin România, mizerie aruncată la întâmplare, lume necivilizată şi preţuri nesimţite, Lacu Roşu poate fi o destinaţie de vacanţă superbă pentru câteva zile. Cadrul natural este de o frumuseţe rară, iar pe lângă o scurtă plimbare cu barca pe apele lacului poţi opta şi pentru trasee montane. Şi nu sunt puţine la număr, ci vreo 17 în total, aşa încât o să aveţi ceva de muncă.

Mai întâi de toate trebuie să găsiţi un loc de cazare. La acest capitol, staţiunea, sau ce o fi Lacu Roşu, stă destul de prost. În plus, oamenii care te întâmpină cu posibilităţi de cazare sunt schimbători cum e vremea la munte. Am păţit-o şi eu. În Lacu Roşu am oprit pentru a mă interesa de o cazare, iar un bătrânel ne-a indicat pensiunea Cristina, la care, fireşte, era proprietar. Preţul 100 de lei pe noapte pentru trei persoane, cu promisiunea că în momentul în care va ajunge şi el acasă ne va da ceva detalii despre traseele montane. Cum socoteală de la stradă nu se potriveşte de fiecare dată cu cea de la pensiune, comportamentul proprietarului s-a schimbat radical, iar din omul jovial s-a transformat în unul arţăgos şi indispus. Plus că a doua zi pe la amiază apa caldă de la robinet era aproape gheaţă. Iar la ora 13.00, când ne făceam bagajul pentru a pleca şi-a exprimat nemulţumirea că nu am părăsit camera la ora 12.00, deşi ne cazasem abia pe la orele 17.00 cu o zi mai devreme. Şi toate astea în condiţiile în care pensiunea aproape se golise. Şi proprietarul nu era ungur, dacă asta vă ajută cu ceva.

Revenind la staţiune, centrul acesteia nu vă oferă prea multe. Nu trebuie să rataţi o plimbare cu barca. Pentru 30 de minute se plăteşte o sumă rezonabilă, dar imaginile de pe lac sunt unice. În plus, o să aveţi posibilitatea să vâsliţi alături de raţele sălbatice care trăiesc în zonă şi veţi putea vedea de aproape cum arborii prinşi de apă acum o sută şi ceva de ani ies misterios la suprafaţă.

În apele sale se oglindesc doi munţi, Suhardu Mic şi Muntele Ucigaş. Fiecare are farmecul şi povestea lui, pe care localnicii mai în vârstă sunt în stare să ţi le spună oricând.

Mi-am propus să urc pe ambii munţi, dar am reuşit să ajung doar pe Suhardu Mic. Pentru a identifica traseul îţi trebuie oarecare muncă, şi asta pentru că de la drumul principal nu este nici un indicator. După ce intri în pădure, pe traseul propriu-zis, marcajele sunt în regulă, aşa încât cred că dezinteresul este din partea autorităţilor locale din Lacu Roşu, pentru că cei de la Salvamont, zic eu, şi-au făcut bine treaba.

Revenind, drumul spre Suhardu Mic este accesibil aproape oricui şi nu durează mai mult de două ore. Merită tot efortul, pentru că de sus se deschide o imagine de vis. O panoramă atât cu Lacu Roşu şi staţiunea, cât şi cu zonele din apropiere vor rămâne de neuitat. Iar poieniţile de pe traseu oferă şi ele imagini superbe.

Pe Muntele Ucigaş nu am mai ajuns pentru că imediat ce am coborât în staţiune a început o ploaie torenţială care a durat aproape o oră. În plus, mi-am propus să merg şi prin Cheile Bicazului. Dar despre asta, cu o ocazie viitoare.

Nu trebuie să rataţi nici florile, iar pentru a prinde crinul de munte înflorit, ceea ce eu nu am avut ocazia, pentru că am ajuns cu câteva săptămâni mai devreme, merită şi jumătate de zi de efort, nu doar cele câteva ore cât durează drumul din Gura Haitii până la destinaţie.

Pajiştea care este ultima frontieră până la destinaţie locul de unde poţi vedea în toate cele patru zări, copleşiţi de splendoarea celor „12 apostoli” care tronează maiestoşi peste întreaga zonă.

După căţărările pe stânci, fotografiiile de rigoare şi momentele de contemplare, o pauză este binevenită. Şi ce poate fi mai bun decât un „frijoles blancos conenebutidos” (iertată-mi fie spaniola de baltă), pe româneşte o fasole albă cu cârnaţi din conservele cumpărate dintr-un supermarket din Suceava şi cărate până sus în vârf de munte.

Superbele peisaje nu-ţi lasă prea mult pentru fasole, aşa că înainte de plecarea spre tabăra de bază mai admir o dată, şi încă o dată ceea ce natura a modelat într-un mod unic. Şi pentru că este atât de frumos, mi-am promis că voi mai reveni. Poate că fotografiile vă vor convinge şi pe voi că merită să faceţi un mic efort pentru a admira de aproape un peisaj de vis. Călătorie plăcută.

Am fost la Mirabilandia într-o zi de duminică, alături de alte câteva mii de oameni. Deşi parcul de distracţii se deschide la ora 10.00, casele de bilete erau luate cu asalt cu jumătate de oră înainte. Preţul unui bilet pentru o zi, şi bonus intrare gratuită ziua următoare, este de 31 de euro pentru adulţi şi 25 de euro pentru copii. Poate părea scump, dar la un calcul ulterior mi-am dat seama că pentru fiecare nebunie pe care o experimentezi plăteşti cel mult 2 euro, în funcţie de aglomeraţie şi viteza cu care merge coada.

Mirabilandia, un fel de Disneyland italian, te trimite acasă obosit după o zi de alergătură prin imensul parc de distracţii din apropiere de Ravenna, dar cu zâmbetul pe buze, ceea ce face obligatorie prezenţa şi în ziua gratuită oferită de administratori. De la atracţii pentru copii mici şi până la senzaţii nerecomandate celor cu inima slabă, Mirabilandia este un univers magnific pentru oricine. Chiar dacă în parc predomină adolescenţii şi copiii, la fel de încântaţi am văzut şi oameni trecuţi bine de prima tinereţe. E un loc unde grijile de zi cu zi trec în plan secundar. În parc sunt mai multe circuite de mountain rouse, dar nu sunt accesibile pentru toată lumea.

Pentru cele mai periculoase este impusă limită de înălţime, „altezza” cum scrie la intrare alături de un metru care îţi arată că dacă nu depăşeşti 140 de cm nu ai ce căuta acolo. Nu-i nici un bai pentru că în tot parcul cred că sunt vreo 5 tipuri de mountain rouse, de la cele în care cobori direct în cap pe şinele înclinate la 90 de grade, până la cele ceva mai digerabile. O tură cu roata mare îţi oferă o imagine de ansamblu asupra întregului parc de distracţii din apropierea Mării Adriatice, iar Şcoala de Poliţie te introduce în lumea cascadoriilor şi trucajelor din filme.

Şcoala de Poliţie are reprezentanţii de trei ori pe zi, care durează aproximativ 45 de minute, iar în tribună pot intra 1.800 de spectatori simultan. Maşini care merg pe două roţi, explozii, împuşcături, motociclete zburătoare şi cascadori profesionişti sunt ingredientele unui show care nu trebuie ratat. Există şi distracţii ude la Mirabilandia.

„Rio Bravo” este un traseu din care ieşi un pic ud. Nu atât de mult cum se întâmplă la „Niagara”, o nebunie de traseu care te urcă la peste 50 de metri, zic eu, şi apoi îţi dă drumul în apă pe o pantă înclinată la vreo 45 de grade. Apa care se ridică la câţiva metri te stropeşte din abundenţă, iar ţipetele celor din jur ridică adrenalina la maxim. Există şi pelerine de protecţie, de fapt nişte saci de plastic care cu mâneci şi glugă, care costă 1,5 euro şi te protejează cât de cât de valul de apă aruncat în sus.

 Tot la capitolul apă mai sunt şi curse de piraţi în care ocupanţii bărcilor se împuşcă între ei. Ceva mai puţin „ude” sunt coborârile cu bărcile, pe trasee mai lungi sau mai scurte. Casa fantomelor te introduce într-o lume a morţilor şi disperării, în timp ce „Reset” configurează un New York după un război nimicitor, un exemplu despre cum ar putea ajunge lumea în viitor.

La Mirabilandia există şi un tren expres, care înconjoară parcul de distracţii şi îţi oferă o altfel de perspectivă în afară de cea aeriană, din roată. Nu totul este gratis, impropriu spus, la liber în preţul plătit la intrare. Există şi tot felul de maşinuţe sau jocuri unde trebuie să plăteşti 1-2 euro pentru a avea acces. Mai există şi Mirabilandia Beach, unde se plăteşte un bilet separat. Concluzia mea este că ajungeţi la Adriatica, trebuie neapărat să treceţi şi pe la Mirabilandia.

Intrarea în salină costă 15 lei, dar fiecare leuţ plătit este justificat. Istoria exploatării de sare de la Turda şi noul au fost îmbinate în mod fericit. Cine intră în măruntaiele salinei află că „motorul” de bază al exploatării a fost multă vreme calul. De la utilajele vechi, confecţionate din lemn, se trece destul de rapid la tehnologia modernă. Un lift silenţios coboară vreo 50 de metri şi ajunge în ceea ce odinioară a fost exploatarea principală. Priveliştea de la înălţime este deosebită, iar fiecare turist sau bolnav care intră pentru tratament în salină se opreşte măcar pentru câteva clipe pentru a admira ce a făcut mâna omului.

Am avut parte şi de o surpriză plăcută. La intrarea în salină am fost anunţaţi că liftul nu funcţionează şi vom fi nevoiţi să coborâm scările la pas. Adică vreo 13 etaje. Nu coborârea în sine era o problemă deosebită, ci faptul că scările erau înguste şi riscul de accidente sporit. Totuşi, muncitorii firmei care se ocupa cu mentenanţa au reuşit să repare defecţiunile, astfel încât am coborât cu liftul.

Jos, am descoperit un mic univers al distracţiei. Piste de bowling sau golf sunt amenajate în burta pământului, ce-i drept la preţuri nu foarte mici. De exemplu, pentru o jumătate de oră de golf am scos din buzunar 10 lei, acelaşi tarif fiind şi pentru 20 de minute de bowling.

Cea mai ieftină distracţie este o tură cu roata mare, 5 lei, în timp o plimbare cu barca este de 10 lei pentru o perioadă de 20 de minute.

Lemnul, metalul şi luminile se îmbină armonios, iar timpul parcă stă în loc. Doar temperatura de 12-13 grade Celsius te face să-ţi aduci aminte de căldura de afară şi de faptul că vizita în salina Turda trebuie încheiată.

Investiţia de aici merită toate laudele, iar dacă ţinem cont că pentru anul viitor se preconizează finalizarea unui nou spaţiu de vizitare avem dovada că şi noi suntem capabili să exploatăm trecutul în scop turistic.

Şi mai vreau să fac o menţiune. La Salina Turda nu miroase a motorină, ca la Cacica spre exemplu, iar turismul şi tratamentul pentru bolile de plămâni se poate face fără a ieşi năucit de cap din adâncurile pământului.

Pentru refacerea ruinelor Cetăţii Neamţului s-au investit aproape 3 milioane de euro, şi chiar dacă risc să-mi pun în cap cârcotaşii am să spun că s-a meritat fiecare bănuţ investit acolo.

În doar câţiva ani, dintr-o ruină prin care treceai cu viteză, nu existau nici date istorice şi nici alte amănunte, cetatea a devenit brusc interesantă. Au fost amenajate camere, cu explicaţiile de rigoare. Nu lipsesc nici citate celebre, din autori la fel de celebri. Există şi un pasaj substanţial din opera lui Costache Negruzzi, „Sobieski şi românii”, dar şi însemnările giganţilor Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu.

Un citat care m-a impresionat este cel al lui Alexandru Vlahuţă, care în 1901 scria următoarele: „Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea? Când te gândeşti că a fost atâta viaţă aici … inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji care şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea …”.

Şi câtă dreptate are Vlahuţă. Însemnările adunate din diferite surse de-a lungul timpului îi dau dreptate. Prizonieri care şi-au plâns soarta şi au cerut îndurare, inclusiv boieri trădători. Au existat şi monetării clandestine, dar şi locuri unde oamenii din cetatea se puteau ruga.

Filele de istorie amintesc şi de primirea lui Mihai Viteazu, când porţile Cetăţii Neamţului s-au deschis fără luptă, iar ghizii de ocazie îţi povestesc cum turcii care „au venit după pământ şi apă” în Moldova medievală şi au devenit prizonieri au sfârşit prin a fi obligaţi să sape o fântână adâncă de 100 de metri.

Taxa de vizitare este de 5 lei pentru adulţi şi 3 lei pentru copii, iar cine doreşte să plece cu amintiri foto sau video de la Cetatea Neamţului trebuie să mai scoată din buzunar încă 10 lei.

Programul de vizitare în această perioadă este 9.00-17.00, iar în lunile de iarnă numărul curioşilor care se adună lunar este de aproximativ 600, pentru ca pe timp de vară să crească până la câteva mii.

În Bucureşti şi-a deschis un club de karate, numit Sagitarius, dar în timpul liber preferă să escaladeze înălţimile. Adrian Popovici, profesor de istorie şi coleg al meu în presa suceveană, a reuşit să discute cu el despre ultima aventură. Una de 13.000 de km, încununată cu atingerea Vârfului Elbrus, din Caucaz.

În anul 2009, a demartat un amplu proiect de alpinism, intitulat “Şapte Magnifici”, care presupune cucerirea a şapte vârfuri montane : Mont Blanc, Elbrus, Mc Kinley, Nuptse, Lhotse, Everest şi râvnitul K2.
Anul trecut, Ovidiu a cucerit vârful Mont Blanc (4.810m), în urma unei ascensiuni de iarnă, care este considerată mult mai dificilă decât una de vară. El a ales această variantă, pentru a se pregăti pentru munţii extrem de greu de escaladat din Himalaya, care fac parte din proiectul lui. Echipa pe care a condus-o i-a mai cuprins pe Cristian Raţă şi Nicoleta Luca.

Anul acesta, pe 10 ianuarie, deci tot într-o ascensiune de iarnă, Ovidiu a ajuns pe al doilea Magnific din cei şapte : vârful Elbrus (5.642m) din Munţii Caucaz. Nu a fost însă o ascensiune obişnuită. Ovidiu a planificat o expediţie prin 15 ţări din Europa, care a atins Cercul Polar de Nord şi care a avut ca destinaţie finală Caucazul. Traseul a fost: Bucureşti-Viena-Graz-Salzburg-Munchen-Stuttgart-Strassbourg-Luxembourg-Bruxelles-Rotterdam-Amsterdam-Hamburg-Coppenhaga-Oslo-Stockholm-Rovaniemi-Helsinki-Sankt Petersburg-Moscova-Elbrus-Odessa-Suceava. Echipa a fost formată din suceveanul Cristian Raţă, alături de care Ovidiu a escaladat Elbrusul, Daniela Popa, arhitect din Bucureşti şi Dana Vlăscianu, fotomodel. Expediţia în sine a a fost o adevarată aventură, cei patru folosind în cea mai mare parte echipamentul montan pentru a pregăti hrana şi a dormi. Singurele zile în care au apelat la cazare au fost cele cinci în care băieţii au escaladat Elbrusul iar fetele i-au aşteptat în staţiunea Azău din Rusia.

Nci ascensiunea muntelui nu a fost lipsită de peripeţii, la întoarcere, chiar înainte de a ajunge la ultima tabără, Cristian Raţă a căzut într-o crevasă, dar evenimentul s-a finalizat cu bine, cei doi fiind legaţi între ei cu o coardă de alpinism.
„Timp de o lună, am parcurs mai bine de 12.000 de km. Patru oameni într-o maşină de 20 de ani (notă – autorul acestui material a mers în repetate rânduri cu această maşină acum zece ani). Scuze, nu maşina ci legenda. Am dormit la cort în păduri şi am mâncat conserve încălzite la „primus” în zăpadă. Asta poate suna dur, dar a fost o parte în această expediţie care ne va face pe toţi să devenim nostalgici de fiecare dată când deschidem un pateu. Am surprins atmosfera de sărbători cu luminile şi veselia ţărilor din Europa de Vest, cu magia liniştitoare a celor din Nord şi grandoarea Marii Rusii. Crăciunul calendaristic ne-a prins la Amsterdam, iar Revelionul la Sankt Petersburg dar, în realitate, pentru fiecare dintre noi a fost un Crăciun şi un Revelion în câte o zi din cele 30 ale expediţiei. De fiecare dată altul. Nu apucam să fim vrajiţi de atmosfera dintr-un loc, pentru că alte lumini şi altă muzică ne invadau simţurile. Am atins Cercul Polar în oraselul Rovaniemi (Finlanda, n.a.), sediul „oficial” al lui Moş Crăciun, şi am călătorit cu gândul pe urmele exploratorilor care au ajuns prima dată la Polul Nord când am urcat la bordul navei Fram de la muzeul din Oslo. Am făcut o incursiune tehnologică în trecut şi am văzut replica legendei în care am călătorit expusă la fascinantul muzeu BMW din Munchen. Am gustat din dulciurile Sacher şi am completat meniul de conserve la restaurantul Grinzig din Viena, am sărbătorit cu vin Chardonay în Salzburg şi am încheiat toastând cu vodka alături de echipa Salvamontului din Caucaz. Apoi a urmat Elbrusul, rece, brutal, maiestuos, magnific. Fiecare secundă din aceste treizeci de zile a fost nouă.Cred ca asta este esenţa aventurii”, a mărturisit Ovidiu Jelea.

El i-a povestit lui Adrian Popovici şi ce necesită o astfel de aventură: „E vorba de multă documentare şi pregatire, dar anul acesta pot spune că au fost două victorii, una obţinută atunci cand ne-am întors cu bine din expediţie şi prima, care pentru mine este la fel de importantă şi pe care am obţinut-o la Bucureşti, înainte de plecare şi care a constat în formarea echipei.
De data aceasta nu am fost singur, iar acest lucru a contribuit fantastic la succesul expediţiei. Am avut alături cei mai puternici parteneri pe fiecare segment. BMW Automobile Bavaria- reprezentant Ruxandra Gurăroşie – a pregatit legenda pentru expediţie. Bridgestone Romania-reprezentant Alin Vincze – a încălţat legenda cu anvelopele care au făcut faţă cu brio celor mai grele condiţii de iarnă, inclusiv drumurilor „bombardate” din Estul Europei. Nikon – reprezentant Vera Ularu- ne-a pus la dispoziţie cel mai performant echipament foto, care a permis realizarea fotografiilor ce vor sta la baza expoziţiilor organizate după expediţie. Magazinul Himalaya -reprezentat de exploratorul David Neacşu – a pus la dispoziţie echipamentul de alpinism fără de care ascensiunea ar fi fost imposibilă. Mandy Company – reprezentant Anamaria Velicu – ne-a hranit timp de treizeci de zile, conservele lor fiind şi moneda de plată a „şpăgii” pentru miliţia rusă în ultimele zile. Redis Nutritie – reprezentant Cristian Dulgheru, partener de la început al proiectului, a pus la dispoziţie suplimentele nutritive care au stat la baza pregătirii de expediţie şi principalul furnizor de energie în ascensiune. Regata Print-reprezentant Bogdan Ciurdia- a asigurat suportul publicitar al expediţiei. Roof Rack Land – reprezentant Cristian Gheorghiu – a echipat maşina cu sistemul de portbagaj suplimentar. Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti -reprezentanţi Radu Anghel Vasilescu şi Tita Vasile – pun la dispoziţie logistica şi spaţiul necesar organizării expoziţiilor foto şi conferintelor de dupa expeditie. Colantare!
Aceasta este echipa mea,o echipa destinata succesului. Iar aceasta victorie este a întregii echipe”.

Ovidiu Jelea a explicat şi care-i sunt planurile de viitor: “Iau globul pământesc, o cafea şi o cariocă. Fac un punct pe glob acolo unde sunt şi altul unde vreau să merg. Dacă destinaţia este în vest, excursia va porni spre est. Cea mai rapidă cale şi cea mai uşoară sunt excluse. Avionul este exclus. Aventura şi explorarea de locuri în care nu am fost sunt criteriile esenţiale. Urmează, conform proiectului, Mc Kinley, în Alaska. Ca de fiecare dată, o voi lua pe cealaltă parte. Voi traversa Europa cu legenda, apoi o voi îmbarca pe un bac pentru a traversa Atlanticul, voi strabate de la est la nord-vest America, apoi voi goni pe nesfârşitele întinderi albe ale autostrăzii din Alaska spre Mc Kinley. Pentru că avionul este exclus, voi trage timp de o săptămână o sanie cu echipament prin sălbăticia pădurilor din Alaska spre poalele muntelui Mc Kinley, pe care îl voi escalada iarna. Va fi o premieră românească, Mc Kinley fiind unul din cei mai dificili munţi de escaladat pe timp de iarnă. Cele mai scăzute temperaturi, cele mai mari diferenţe de temperatură, cea mai instabilă vreme, cea mai lungă distanţă de urcat de la bază până la vârf, mai mare ca a Everestului (5.500 m faţă de 3.700 m). Voi pleca pe 28 noiembrie 2010, iar pe 1 februarie 2011 voi fi în faţa globului pământesc cu o cafea într-o mână şi o cariocă în cealaltă.”

La Praga, am intrat şi eu într-o berărie, şi a meritat, credeţi-mă pe cuvânt. Ghinionul a făcut ca în perioada în care am vizitat Praga temperaturile să fie undeva la -10 grade Celsius. După câteva ore de mers prin ger, orice haltă e binevenită, iar căldura te toropeşte şi îţi taie cheful de a continua să explorezi oraşul. Remediul poate fi o bere, pivo cum se spune în cehă.

Ştiam despre cehi că sunt printre cei mai buni berari din lume li campioni la dat pe gât această băturuă. Am înţeles de ce abia după două halbe de bere Gambrinus. Specialiştii spun că e în topul celor mai bune beri din Cehia, dar nu pe locul întâi.

Berăria la care am tras, din întâmplare trebuie să recunosc, avea toate ingredientele pentru a te ţine pe loc. Pereţii erau plini cu scene haioase, prezentând bărbaţi şi femei în diferite ipostaze, dar care aveau un numitor comun: berea.

Nu am avut translator, aşa încât nu am înţeles mesajele scrise sub fiecare desen, dar erau suficient de sugestive pentru a stârni zâmbete.

Cu un astfel de decor şi berea parcă merge altfel. Spre suprinderea mea, chiar dacă berăria, la care se putea servi şi masa, era într-o zonă centrală, în zona cartierului evreiesc, preţurile erau foarte rezonabile.

O bere de 0,5 litri la halbă costa între 25-35 de coroane cehe, iar ca să vă faceţi o idee cursul de schimb euro-coroană cehă este aproximativ de 1 la 25.

La respectiva locaţie, cea mai scumpă bere era Plzen, iar Gambrinus cea mai ieftină. Nu am gustat din Plzen, dar pot spune că sortimentul pe care l-am băut a semănat a bere adevărată, cum rar se găseşte prin România.

În aceeaşi zi, mai pe seară, am mai încercat o altă bere, Bud, şi tot la halbă, care m-a lămurit definitiv despre consumul mare de bere din Cehia. Şi tot la un preţ rezonabil, 30 de coroane cehe la 0,5 litri.

Nu am stat prea mult prin Praga, dar pentru a degusta în linişte fiecare sortiment de bere îţi trebuie mai bine de o săptămână. Asta fără să pui la calcul că sunt berării care prepară propriile beri la faţa locului, după reţete de sute de ani.

A doua zi după aventura de la Praga am ajuns la Viena, iar încălzirea, la propriu, am făcut-o într-un local. Am încercat şi aici o bere, Hoofbrau.

Era bună, incomparabil cu ce oferă piaţa de acasă, dar rămân la convingerea că tot cehii sunt pe primul loc. Berea de la Viena mai avea un alt mic inconvenient. O halbă la 0,5 costa între 3,2-3,6 euro, adică de vreo 3 ori mai mult decât la Praga. Imediat mi-a venit în minte reclama cu nebunul: „Scump, scump, dincolo era mai ieftin”.

Poate că într-o zi cineva va avea avea ideea să deschidă şi în Suceava o berărie adevărată. De clienţi nu cred că ar duce lipsă, cu condiţia să aducă şi bere adevărată.

O vizită în captivanta lume a animalelor, de la cele mai mici la cele mai mari, nu trebuie ratată dacă treceţi prin capitala Austriei.

Biletul de intrare costă 8 euro, nu există restricţii privind fotografierea sau filmarea, iar pentru a vedea pe îndelete totul ar trebui cel puţin o jumătate de zi, iar în variantă scurtă aproximativ două ore.

La intrare există şi o garderobă, cu plata opţională a unei sume modice de 1 sau 2 euro, unde vă puteţi lăsa hainele.

Muzeul este o adevărată enciclopedie şi pentru copii reprezintă un mod excelent de prezentare a ceea ce a zămislit Mama Natură.

În vitrine sunt expuse animale dintre cele mai comune şi răspândite în toată lumea, cum ar fi şoarecii sau iepurii, până la exemplare rare, aduse de pe toate continentele.

Cangurii, elefanţii, girafele, morsele sau focile sunt doar câteva dintre punctele de atracţie ale Muzeului de Ştiinţe ale Naturii din Viena.

Nu lipsesc animalele preistorice, iar mamutul care iese dintr-un geam al muzeului reprezintă un punct de atracţie irezistibil.

O altă secţiune este dedicată evoluţiei speciei umane, iar diferite momente din istorie sunt prezentate în stil umoristic. Maimuţe cu ochelari de soare sau oameni îmbrăcaţi în costum şi cu cap de porc stârnesc zâmbete şi atrag blitzurile aparatelor de fotografiat.

„Costumul de iarnă” al unui om al peşterilor care a trăit acum câteva mii de ani atrage vizitatorii ca un magnet, iar pentru o fotografie se aşteaptă câteva minute bune.

Sălile Muzeului de Ştiinţe ale Naturii din Viena au şi alte atracţii, printre care şi câteva microscoape unde se poate observa viaţa unor nevertebrate de mărimea unui ac de gămălie.

În locul unei vizite în două magazine de pe Mariahilfer Strasse e preferabilă o incursiune în lumea fascinantă a animalelor. Cel puţin pentru mine.

Se numeşte Muzeul Torturii Medievale şi, chiar dacă nu am fost la Auschwitz, cred că ar rivaliza prin metodele folosite acum câteva sute de ani cu cele puse în practică de minţile diabolice ale naziştilor.

Muzeul e structurat într-un spaţiu destul de mic, iar camerele amenajate pe trei etaje sunt folosite eficient pentru a expune cât mai multe instrumente de tortură folosite în Evul Mediu.

Intrarea într-un asemenea loc al ororilor costă 200 de coroane cehe, adică aproximativ 8 euro. Poate părea un pic scump, dar e preţul reflecţiei pentru istoria zbuciumată a Europei şi modul în care clasa de jos era tratată. Mai bine zis torturată.

Cehii au ţinut să precizeze că tot ce se află în acest muzeu al terorii nu aparţine doar naţiei lor, ci instrumentele au fost adunate din toată Europa.

Minţile diabolice ale Evului Mediu au inventat mese de tortură, şuruburi care îţi intră în ceafă în timp ce gâtul era prins cu o centură metalică sau „clasicele” securi pentru decapitat.

Din arsenalul expus acolo nu lipsesc nici instrumentele de torutură care s-au folosit şi pe teritoriul României, cum ar fi roata sau „jugul”.

Un instrument care m-a îngrozit este fierestrăul. Nu am crezut că poate fi folosit în scopuri atât de cumplite, cum ar fi imobilizarea unui om legat cu picioarele în sus şi secţionarea acestuia cu fierăstrăul.

Dintre „piesele” expuse nu lipseşte nici centura de castitate, gândită în mai multe forme de oamenii medievali, un chin cumplit pentru orice femeie, dacă e să ne gândim doar la necesităţile fiziologice.

Nu am reuşit să văd Budapesta pe timp de zi şi am ce regreta. Ba, mint. Am trecut într-o dimineaţa, pe la 8.00 să tot fi fost, pe bulevardele capitalei Ungariei. Prea puţin pentru a-mi forma o părere corectă. Am petrecut două seri în oraşul tăiat de Dunăre, dar mirajul a fost mult prea puternic, aşa încât nu-mi rămâne decât să sper că voi reveni în Budapesta.

Pentru că nu aveam prea multe opţiuni de vizitare a unor monumente istorice, având în vedere ora destul de înaintată, era în jurul orei 18.00, am ales o plimbare cu vaporul pe Dunăre. „Legenda”, compania pentru care am optat, avea două curse pe timpul iernii, una în jurul prânzului, şi a doua la orele 18.30.

Preţul era 20 de euro sau 4.900 de forinţi, echivalentul a 18 euro cu banii schimbaţi la o casă de schimb valutar, iar durata călătoriei de aproximativ o oră. În preţ este inclusă o şampanie sau un ceai, la alegere, precum şi un pahar de vin sau de bere, tot la alegere. Mărturisesc că am băut un vin roşu despre care mi s-a spus că este unguresc, dar fiind prea frig afară, iar vinul rece nu mi-am dat seama prea bine dacă e de soi. Înclin să cred, totuşi, că e de duzină.

Pe vas există un sistem de prezentare audio şi video a obiectivelor ce pot fi vizitate pe cele două maluri ale Dunării, cu explicaţiile de rigoare. Partea bună pentru vorbitorii doar de limbă română este că în căşti pot asculta totul şi în limba natală. La bord, este foarte bine pus la punct sistemul de traducere şi poate fi accesat în 30 de limbi ale pământului. Există şi o serie de inadvertenţe, în sensul că la un moment dat se aud explicaţii de genul „troacă de beton” sau „poet înalt”. Oricum, iniţiativa proprietarului de nave care organizează plimbări pe Dunăre, de a aduce Budapesta cât mai aproape de fiecare vizitator, este lăudabilă.

Toate obiectivele care se văd de la nivelul apei sunt luminate, iar imaginea pe timp de noapte este feerică. Probabil că vara, când frigul nu se mai simte prin oase, plăcerea de a admira Budapesta e mult mai mare.

Un lucru extraordinar este acela că în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, podurile care leagă Buda şi Pesta au fost distruse în totalitate, iar ungurii le-au refăcut după planurile iniţiale şi nu după cum i-a tăiat capul.

Pe malurile Dunării sunt şi o gramăda de restaurante plutitoare. Preţurile sunt ceva mai mari decât pe uscat, dar probabil că o dată-n viaţă se merită.

Promit să merg din nou la Budapesta pentru a afla mai multe despre această capitală, dar şi pentru a vedea de aproape şi pe timp de zi ce mi s-a explicat la bordul navei cu care m-am plimbat pe Dunăre.