Atunci, a fost Podul de Flori de peste Prut, ziua în care cortina de fier dintre URSS şi România a căzut, iar românii despărţiţi vremelnic s-au putut revedea. A fost o emulaţie deosebită, iar imaginile de atunci vorbesc de la sine despre modul în care românii din stânga şi dreapta Prutului au reacţionat.

La 20 de ani de la acel eveniment deosebit, sârma ghimpată de pe Prut a fost dată jos, dar între timp pare să se ridice o nouă cortină între cele două ţinuturi.

Presa de la Chişinău a vorbit mai pe scurt sau mai pe larg despre acest eveniment, iar în România abia s-a amintit despre un subiect mereu actual.

Click here to view the embedded video.

„Literatura şi Arta”, săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova, a vorbit cel mai mult despre Podul de Flori din 6 mai 1990, dar şi ce a rămas din el după 20 de ani. Poetul Constantin Marafet, de loc din Râmnicu Sărat, sintetizează ce s-a întâmplat în aceşti ani: „Prutul gemea sub chiotul de libertate a celor prezenţi, ne privea direct în ochi, avea ochi umezi şi mari. Atunci eu am vorbit cu Prutul. Toţi am jurat că ne vom întoarce. Nu ne-am mai întors, niciunul. Podul de flori a fost dărâmat, închis, torturat şi uitat”.

Şi pentru Nicolae Dabija, personalitate marcantă a vieţii culturale de peste Prut, 6 mai 1990 s-a stins. „La 6 mai a avut loc primul Pod de Flori. Moscova se speriase de amploarea acelei acţiuni. La următoarele Poduri de Flori, un tânăr cu barbă abia mijită făcea zarvă la şedinţele Frontului Popular din Chişinău că <Podurile de Flori trebuie boicotate>, pentru că <noi vrem Unire, nu Poduri de Flori>. Acesta îşi găsise susţinători dincoace de Prut, care afirmau la televizor şi în presă că nu de Poduri de Flori avem nevoie, ci de cât mai multe Poduri de Piatră (care însă n-au mai fost construite). Era diversioniştilor începuse. Şi ea, din păcate, continuă. E cel mai greu să loveşti într-o iniţiativă care nu-ţi aparţine. E mult mai greu să realizezi nişte idei şi să le faci să existe în timp. Până la urmă, unicul pod durabil, edificat între noi şi noi în ultimii 20 de ani, rămâne a fi Podul de Flori. Pe el mai trec dintr-o parte a Prutului în cealaltă visurile şi dorurile noastre, fără să se scufunde. Ele nu au nevoie de vize şi nici nu întreabă de grăniceri de câte ori pe zi au dreptul să traverseze Prutul, acest râu al lacrimilor şi al nădejdilor noastre. Pe acest Pod de Flori a păşit Basarabia spre România, şi România către Basarabia. De 20 de ani acesta e unicul care leagă cu adevărat cele două maluri de râu”, scrie Nicolae Dabija.

Din Podul de Flori de pe 6 mai 1990 a rămas melodia lui Gheorghe Ţopa, intitulată sugestiv „Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut”, înregistrată cu doar 2-3 luni înainte de istoricul eveniment.

Click here to view the embedded video.

În ediţia din 6 mai 2010 a ziarului „Timpul”, articolul de deschidere este „Podul de Flori”, iar o remarcă a scriitorului Andrei Strâmbeanu pare să capete conotaţii tot mai profunde în vremurile noastre. „Pentru mine, Prutul era mai lat decât Oceanul Atlantic”, spune Strâmbeanu. Timpul, doar timpul, va demonstra dacă malurile Prutului se vor regăsi împreună ori dacă distanţa va creşte.

Călătoria spre Chişinău a început dimineaţa, la 6.30, când microbuzul condus de nea Victor a plecat din Autogara Suceava. Drumul în sine nu este foarte lung între Suceava şi Chişinău, dar opririle dese şi puricatul la frontieră te fac să pierzi vreo 7 ore pentru a ajunge la destinaţie.

Pentru cei care nu au fost în Basarabia, imediat după ce treci Prutul ai senzaţia că te-ai întors în timp cu zeci de ani. Drumurile sunt proaste, iar stomacul urcă şi coboară spre zona gâtului cu o frecvenţă impresionantă.

Casele sărăcăcioase, blocurile sovietice din oraşele pe care şoseaua le traversează şi chipurile apăsate ale oamenilor sunt un peisaj deloc optimist.

Microbuzul ajunge la Chişinău în jurul prânzului, iar şoferul este amabil şi te lasă acolo unde doreşti.

Diferenţa între Chişinău şi celelalte oraşe, fără a mai pune la calcul satele, este uriaşă. Maşini de lux, haine scumpe şi o lume mai destinsă, sunt aspecte care mi-au sărit în ochi în câteva minute după ce am „aterizat” în oraş.

Din păcate, limba rusă este la ea acasă. Multă lume nu ştie, sau nu vrea să ştie, limba română. Şi totuşi. Am urcat într-un taxi, un Logan cu vreo 200.000 de km la bord, iar şoferul se uita tălâmb la mine când încercam să-i explic unde vreau să ajung. Într-un final m-am înţeles cu el pentru că aveam o adresă scrisă pe o hârtie. Spre mirarea mea, imediat după ce a pornit maşina, şoferul a dat drumul la muzică. Erau manele româneşti.

Cât despre preţuri, îţi vine să-şi pui mâinile în cap. Singurele lucruri ieftine sunt ţigările, care costă între 1,4 lei şi 4 lei româneşti, în funcţie de marcă. Şi combustibilul este accesibil la preţ. Un litru de benzină se vinde cu aproximativ 3 lei româneşti. În rest, preţuri de îţi vine să fugi în lume. Spre exemplu, pentru o bere „Chişinău” la 0,5 litri, la o terasă din oraş, trebuie să scoţi din buzunar 18 lei moldoveneşti, adică 4,5 lei româneşti.

Despre românii care merg la Chişinău pentru prima dată se spune că-şi rup gâtul. Nu pentru că ar călca în vreo groapă, ci după cât de des se uită după moldovence.

În partea centrală, Chişinăul este destul de curat, iar străzile aerisite. Pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt găseşti aproape tot ce vrei, de la magazine de firmă la produse autohtone. La câţiva paşi de Primărie, este organizat un soi de târg ambulant în care artiştii şi oamenii săraci încearcă să-şi câştige existenţa.

Ca o ironie cruntă, un tricou cu însemnele CCCP, ceea ce în traducere înseamnă URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), stă alături de o hartă a Moldovei mari, de pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Chişinăul nu are doar părţi bune. De fiecare dată când vântul adie dintr-o anumită direcţie, tot oraşul se umple de miresme grele. Mi s-a explicat că este vorba de hârdăul Chişinăului, bazine mari pline cu materii fecale, descoperite pentru a fi „neutralizate” şi apoi împrăştiate pe câmpuri ca îngrăşăminte. Nici transportul în comun nu se face în condiţii prea bune. Autobuzele, troleibuzele şi microbuzele sunt vechi şi hârbuite.

Plus că la orele de vârf se creează ambuteiaje serioase, iar pentru a ajunge dintr-o parte în alta a oraşului ai nevoie de multă răbdare şi timp suplimentar. Chiar şi aşa, poliţiştii cu ale lor caschete mari sunt prezenţi peste tot, iar dacă ai parcat aiurea te trezeşti rapid cu o amendă.

M-am bucurat că Monumentul lui Ştefan cel Mare este un punct de reper pe care-l ştiu toţi localnicii, indiferent că-s ruşi, români sau alte naţii ale pământului. Mai bine ar fi să ştie şi cine a fost marele domnitor şi cine stăpânea odinioară partea din stânga Prutului.

Continui povestea mea cu imagini din Belize. Ţara în care ajungeam cu vase de croazieră ce făceau Caraibele de Vest. După cum cred că ştiţi, Belize este pe coasta de est a Americii Centrale în Marea Caraibilor şi are ca vecini Mexic şi Guatemala.

În afara paradisului tropical, a celei mai lungi bariere de corali din emisfera vestică, Belize reprezintă o combinaţie unică a modernului şi rusticului. Pentru mine, cele mai interesante lucruri pe care le-am văzut sau făcut în Belize au fost: turul unde ne scufundam şi întâlneam rechini, ruinele mayase Altun Ha unde a fost găsit capul zeului soare sculptat în jad şi care a devenit simbol naţional şi vizitele în piaţa de fructe şi legume din Belize. Mâncărurile care se găsesc mai peste tot sunt fasole roşii, orez simplu şi pui. Orez cu fasole este un fel de mâncare preparată cu condimente picante şi lapte de cocos, pentru a da gustul specific belizean. Plantaţiile de citrice sunt abundente, aşa că portocale şi grapefruit proaspete erau peste tot, la fel şi papaya, ananas şi banane. Cei trei sau patru atoli din emisfera vestică sunt situate în apropierea coastei belize şi reprezintă o atracţie deosebită pentru scufundători.

Republica Moldova, un petic de pământ ghemuit între România şi Ucraina, de existenţa căruia mulţi încă nu ştiu sau presupun doar. Dar când pomeneşti numele de Cricova, încep să-şi descreţească frunţile şi să-şi amintească gustul vinului băut. Cricova este, poate, unul dintre cele mai cunoscute brand-uri de vin şi n-ai cum să nu fi auzit de el. Parcă ţi-ar veni s-o asociezi cu un strugure de poamă (forma ţării reprezentată pe hartă) şi să te minunezi de aceşti oameni, ale căror tradiţii sunt perpetuate din bătrâni, şi să asculţi vechi legende care vorbeau de vin ca de o forţă vitală în care era concentrată energia soarelui.

“Oraşul stropilor de soare”, căci aşa este numit orăşelul Cricova, se află la doar 11 km de Chişinău, reprezentând una din cele mai mari atracţii turistice din Republica Moldova, devenind o veritabilă carte de vizită a Moldovei.

Cricova stăpâneşte cele mai mari beciuri din lume, lungimea totală a galeriilor depăşeşte 80 km în subteran în roci calcaroase, cu o temperatură constantă de circa +12 grade Celsius şi o umiditate de 97-98%. Acestea sunt condiţiile pentru păstrarea celor peste 30.000.000 litri de vinuri de marcă. Combinatul de vinuri  “Cricova” posedă peste 500 de ha de podgorii proprii.

În gama de produse vinicole „Cricova” sunt cuprinse: vinuri de calitate superioară seci, vinuri de colecţie seci, demiseci, demidulci; vinuri spumante clasice albe şi roşii; vinuri perlante albe şi roze; vinuri spumante clasice de colecţie din seria VIP; cadouri-seturi cu pahare gravate cu logotip. Distincţiile de care s-a învrednicit combinatul de vinuri „Cricova” sunt grand-prixuri la concursurile din Moldova, Ucraina, medalii de aur în România, Italia, Ucraina sau Rusia.

Beciurile de la Cricova reprezintă un adevărat oraş al vinificatorilor, cu străzi, săli de degustare, depozite etc. Are peste 70 de străzi principale: Fetească, Sauvignon, Cabernet, Riesling, pe care se pot deplasa autobuze cu turişti însoţiţi de ghizi experimentaţi. Pentru cei interesaţi de aceste călătorii subterane vin cu detalii, programul excursiilor este de luni până vineri, în funcţie de pachetele pe care le alegeţi beneficiaţi şi de anumite suvenire.

Pachetul “La botul calului” vă costă 350 de lei moldoveneşti, echivalentul a 80 de lei româneşti, Pachetul “Regatul vinului” 550 de lei, echivalentul a 130 de lei. Dacă mergeţi cu familia sau prietenii, vă este oferit şi transportul pentru care achitaţi în jur de vreo 70 de lei româneşti.

Tezaurul preţios al combinatului de vinuri “Cricova” include exponate unicale precum “Ierusalim de Paşti “, licoarea “Ian Beher” (recolta anului 1902)) şi alte 158 de mărci din Burgundia, Tokaji, Rhein.

Împărăţia subterană a vinului îi aşteaptă pe toţi cei care vor să petreacă clipe frumoase ale trecutului transpus în realitate. Arhitectură clasică, vitralii, basoreliefuri, opere de artă, un adevărat muzeu al vinurilor.

Deşi nu avem munţi şi ieşire la mare, noi, cei din Republica Moldova, avem cu ce ne mândri, deoarece avem extraordinar de multe locuri pitoreşti, care te farmecă cu privelişti uimitor de frumoase.

Turismul în Republica Moldova e încă în stadiul de dezvoltare, dar turiştii care vin aici nu au ce regreta.

De un mare interes turistic prezintă complexul arheologic „Orheiul Vechi”, în cadrul căruia fac parte două promontorii mari Peştere şi Butuceni, la care li se mai adaugă două promontorii adiacente mai mici pe teritorii, cărora se află ruinele unor fortificaţii, locuinţe, băi, lăcaşuri de cult inclusiv şi mănăstiri rupestre, atât în perioada tătaro-mongolo (sec XIII-XIV) cât şi moldovenească (sec XV-XVI).

Peisajul stâncos scăldat de apele Răutului prezintă înălţimea monumentului în timp. Peisaje ce redau sentimente de măreţie şi dragoste pentru istorie. Peisaje stâncoase ce numai la o simplă privire te farmecă prin felul lor de a rezista în pofida scurgerii timpului şi care te încălzesc chiar dacă sunt reci. Statornicia însemnată prin credinţă, credinţă însemnată prin tărie, căci lângă clopotniţă, deasupra mănăstirii din Butuceni, exact la marginea prăpăstioasă a promontoriului e instalată o cruce masivă din piatră datată cu secolul XIII, care se îmbină organic în peisajul sacru al mănăstirii, ca un simbol al fundamentării veşnice a locaşului subteran sfânt.

Privelişti ce vorbesc şi redau impresii, impresii şi răscoliri de sentimente, sentimente ce nasc noi impresii, că o dată ce ţi-a înălţat privirea spre crucea ce domină împrejurimile sau relieful stâncos scăldat de apele line ale Răutului, să nu mai fii în stare să le poţi lua de acolo, să vezi cum te cheamă  la ele, să le citeşti istoria şi evoluţia lor.

Şi tot privindu-le aşa până-n orizont se pare că timpul se opreşte în loc, şi le poţi savura la infinit frumuseţea. Din păcate apa pe Răut îşi continuă cursul şi noi în zadar încercăm să descriem acele meleaguri. Deoarece e imposibil de rupt din frumuseţea lor şi de înşirat pe o filă de hârtie. Căci numai ochilor le este dat să aprecieze frumuseţea şi unicitatea acestui defileu stâncos. Orheiul Vechi e un sat cu importante obiective turistice, istorice şi arheologice din Republica Moldova şi merită să vezi un apus de soare la Orheiul Vechi.

Jurnalul de călătorii, cu imagini încântătoare, începe în Caraibe. Iar dacă peisajele din celebrul film „Piraţii din Caraibe” nu v-au convins, sper ca ceea ce urmează să vă încânte privirea. Deci, să-l ascultăm pe Doru, şi să-i privim fotografiile.

Am sa încep cu Barbados, care este amplasat în Atlantic, în regiunea unde bântuie uraganele. Ajungeam aici în timpul croazierelor de 7 zile în Caraibele de Est.

În prezent, există numai mici regiuni păduroase în Turner’s Hall Wood, circa 18 ha. Pădurile au dispărut datorită extinderii culturilor agricole de trestie de zahăr. Fauna insulei este destul de săracă. În lunile aprilie şi mai, broaştele ţestoase îşi depun ouăle pe coasta mării. Păsările sunt reprezentate prin colibri si papagali şi o serie de păsări acvatice ca pescăruşii şi stârcii. În apropiere de ţărmul insulei se pot întâlni peşti zburători, baracude şi peşti papagal.

Are în jur de 250 de mii de locuitori. Am vizitat peştera lui Harrison, aceasta fiind principala atracţie a insulei, peştera fiind vizitată cu un tramvai electric. Am văzut izvoare repezi, cascade, stalactite si stalagmite. Se putea coborî din tramvai pentru a vedea acest fenomen mai de aproape, în Camera Rotundă şi la Piscina Cascadei.

Tot în Barbados am vizitat şi Grădina Botanică Andromeda. Aceasta se află pe o stâncă cu vedere spre oraşul Bathsheba, pe coasta de est. În această grădină se află mii de orhidee, sute de hibiscus şi heliconia, precum şi ferigi, begonii, palmieri şi alte specii de plante. Ocazional, se pot vedea broaşte, şopârle, bâtlani, păsări colibri sau maimuţe.

Barbados m-a impresionat mai mult pentru liniştea din port şi pentru faptul că nu era atât de plină de turişti precum celelalte insule vecine.

Motto: „Veniţi să vedeţi acest Roşu de Căuşeni precum admiraţi în altă parte a Moldovei Albastru de Voroneţ!”. Roşu de Căuşeni nu este doar o culoare, ci o stare a noastră, care are un singur drum – spre ardere şi înălţare. în ea e pâinea şi vinul credinţei – în Seva cea Roşie de Căuşeni.”

Mi-au plăcut întotdeauna locurile frumoase, unice, care bucură ochiul şi sufletul. Din tot ceea ce am vizitat, majoritatea obiectivelor erau biserici şi mănăstiri. Ele m-au captivat prin arhitectura unică , construcţia deosebită,  importanţa lor istorică, valoarea lor ca monument, semnificaţiile spirituale.

Probabil prima mea „excursie” a fost chiar în oraşul în care m-am născut, Căuşeni. Acolo unde se află una din cele mai frumoase perle a neamului Românesc – Biserica Adormirii Maicii Domnului. Biserica e vestită prin faptul că este adâncită în pământ pana la jumătate dar şi prin culoarea ei unică – roşu de Causeni, precum este culoarea albastru, pentru Mănăstirea Voroneţ.

Spre deosebire de Mănăstirea Voroneţ, Biserica Adormirii Domnului din Causeni este enigmatică prin faptul că nu se cunoaşte anul datării sale. Se cunoaşte insa cu certitudine că este unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult ortodox din Basarabia. Ridicat la Căuşeni, pe atunci Cheşenăul Roşu, a fost amintit într-un document de către Petru Aron, la 6 iunie 1455 si eliberat la Suceava.

Probabil, nu întâmplător mi-a fost dat să vin la studii în Suceava. Am putut astfel să vizitez şi mănăstirea Voroneţ, unde îmi doream să admir acel albastru inegalabil:

“Figurile picturii exterioare ale Mănăstirii Voroneţ sunt desenate pe un fond de un albastru viu, după cum însăşi biserica se profilează pe albastrul cerului. În nici o altă ţară din Europa, nici măcar în patria clasică a picturii murale, în Italia, nu vom găsi ceva cât de cât asemănător cu aceste biserici, ale căror culori armonioase scânteiază pe verdele poienilor, pe fondul tremurat al dealurilor din frumoasa Moldova”.

Spre deosebire de biserica din Căuşeni care are un exterior sobru, la Mănăstirea Voroneţ pe fondul albastru este prezentat “Arborele lui Iesei” sau Genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar pe coloane sunt pictaţi filosofii greco-latini. Sunt căutaţi cu privirea Aristotel si Platon, iar pe absida laterala reţine atenţia “chipul ascetic al Sf. Onufirie”.

La Căuşeni în interiorul bisericii sunt prezentate faptele unor sfinţi şi soarta osândiţilor, chinuiţi prin tot felul de torturi, fiecare scenă fiind despărţită de cealaltă printr-o dungă neagră îngustă.  În pictura bisericii  Adormirii Maicii Domnului mai e reprezentat şi Sfântul Ioan cel Nou (de la Suceava), considerat protector al Moldovei.

La Voroneţ creştinii se pot bucura de slujbe frumoase, păcat doar că în biserica din Căuşeni nu s-au auzit de mult timp cântările liturgice, si că frescele se deteriorează…

Pentru mine Căuşeni şi Suceava sunt două oraşe “surori”, două culori ale neamului românesc, roşu şi albastru, sângele lui Hristos şi Maica Domnului.