Pe Giumalău, în luna lui noiembrie

Toamna a ţinut cu noi, iar frigul a întârziat să ne dea târcoale, mai puţin la începutul lui octombrie, când am avut parte de temperaturi de sfârşit de noiembrie.

Într-o linişte spartă rareori de vreo pasăre, sâmbătă dimineaţă am pornit spre Giumalău. Formaţia a fost aceeaşi ca şi în Munţii Rodnei, mai exact Cornel, Ciprian şi Dorin.

După drumul prin pădurea de foioase, ale cărei frunze se pregătesc deja de iernat aşezate cuminţi pe sol, am ajuns la primul luminiş. De aici imaginea văii pe care am lăsat-o în urmă se deschidea ca o mare pufoasă şi lăptoasă. Senzaţia era că nivelul mării a urcat undeva până la poalele munţilor Bucovinei, iar de acolo se deschide bursc pădurea de brazi şi molizi. Un peisaj absolut fascinant, de care ne-am despărţit cu greu.

Pentru divertisment, la ieşirea din pădure nu am urcat direct spre Giumalău, ci am ales să ne îndreptăm spre traseul care venea de pe Rarău. Ideea i-a aparţinut lui „Armstrong”, care, om al munţilor fiind, ştia ce urmează să vedem.

Înainte să intrăm în pădure am meditat la stâlpii indicatori îndoiţi de avalanşele de zăpadă, dar apoi ne-am îndreptat privirile spre vale. De sus, de la 1.600 de metri, Bistriţa se zărea timid de după perdeaua de ceaţă albă. Soarele îşi intra în drepturi, iar râul părea că vine dintr-o mare pentru a se scurge în alta, într-o şerpuire pentru care merită s-o vezi măcar o dată de la înălţime.

Surprizele nu s-au terminat aici, ci au continuat. În pădure, muşchii de un verde crud, parcă în aşteptarea primăverii, în contrast total cu cenuşiul arborilor, creau o senzaţie feerică şi relaxantă. Dacă nu ne-am fi grăbit, probabil că un somn pe acest pat veritabil nu ar fi fost de lepădat.

Dar cum ziua de noiembrie este scurtă, ne-am continuat mersul spre vârf, unde ne aştepta un vânt aspru, chiar tăios. Am admirat de la distanţă Rarăul cu ale sale Pietrele Doamnei, iar apoi am coborât spre Cabana Zugreni.

Jos, aproape de şosea, liniştea pădurii ne-a fost furată de un individ agitat, şofer pe un camion de tir încărcat cu lemne şi care aştepta nerăbdător un semn pentru a putea să-şi ducă la destinaţie marfa, zic eu de contrabandă. Era semnul că am ajuns la „civilizaţie”.

A fost, probabil, unul din ultimele momente ale anului în care verdele a dominat înălţimile. Dar şi zăpezile au farmecul lor. Trebuie doar domolite cu voinţă şi tenacitate.