Mahalaua din centrul Sucevei

Aseară, când am străbătut strada Armenească, de la Autogară spre Biserica „Sf. Simion” (Turnu Roşu), m-am întors în timp. Mi-au trecut prin faţa ochilor mahalalele Sucevei, descrise de cronicari şi de publicaţiile care apăreau acum o sută de ani prin târgul nostru.

„De la intrare, venind din oricare parte (a oraşului) te întâmpină aceleaşi magherniţe leproase, păşeşti pe aceleaşi drumuri desfundate şi murdare, străjuite de garduri sparte”, aşa era descrisă periferia Sucevei în revista „Crainicul Cetăţii”, care a apărut între anii 1927-1935.

Acum, în 2009, pe strada Armenească, avem lucrări derulate prin programul ISPA. „Vila Maria” (foto 1), îşi caută un stăpân care s-o renoveze.

Slabe şanse de reuşită, gropile şi mormanele de pământ nu o vor ajuta să-şi recapete strălucirea de altădată.

Nici anii de după Al Doilea Război Mondial nu au adus mari schimbări în târgul nostru. Într-un articol scris de colegul Tiberiu Cosovan am găsit următoarele: „Prin anii ’50, o mare parte din străzile Sucevei erau încă nişte simple uliţe prunduite. Din când în când, atunci când gropile se adânceau iar căruţele şi puţinele automobile, care circulau la vremea aceea, nu mai răzbăteau prin băltoacele şi noroaiele care se formau în urma dezgheţului sau a ploilor, camioane ruseşti, „Molotov”, aduceau prundiş din albia râului Suceava, pe care-l descărcau la marginea drumului, iar locuitorii ieşeau să-l împrăştie cu lopeţile”.

Sucevenii de astăzi nu au nevoie de lopeţi, pentru că nu i-ar ajuta prea mult. Cel puţin pe unii dintre ei. Dalele mari de beton care le-au fost trântite în faţa porţilor au nevoie de cel puţin o macara (foto 2) pentru a fi urnite din loc.

O scurtă incursiune în trecutul Sucevei am parte şi din partea scriitorului Mircea Radu Iacoban. Acesta aminteşte de „zecile de căsuţe prea puţin arătoase”, care alcătuiau centrul oraşului, cu grupuri de „case coşcovite” şi gropi de canalizare care se căscau neatinse de nimeni luni în şir.

La partea de sus a străzii Armeneşti se deschide Biserica „Sf. Simion”, sau „Turnu Roşu” (foto 3) cum este cunoscută mai popular.

Senzaţia de deja-vu este mai pregnantă aici decât în oricare alt punct al străzii. Mormanele de pământ şi zidurile coşcovite ale bisericii mă duc înapoi cu cel puţin 100 de ani. Doar zgomotul excavatoarelor şi un muncitor nedumerit că fotografiez zona m-au readus din nou în secolul al XXI-lea.